Nu mai știu cine sunt atunci când nu 'performez' – povestea nespusă

Dacă m-ai fi întrebat acum câțiva ani cum sunt, probabil ți-aș fi răspuns că sunt ambițios, responsabil, perseverent și aș fi crezut sincer asta.

Îmi plăcea să fac lucrurile "ca la carte", îmi plăceau aprecierile, îmi plăcea sentimentul acela care apărea după un examen trecut cu succes, după un proiect finalizat sau după un feedback pozitiv.

Nu vedeam nimic greșit în asta până când am observat că încep să mă simt bine doar atunci când reușesc ceva. În restul timpului, eram într-o cursă continuă.

Nu am realizat asta dintr-o dată, nu a existat un moment dramatic, a fost mai degrabă o acumulare lentă de gânduri, presiune și oboseală.

La început îmi spuneam că sunt doar stresat apoi că am prea multe responsabilități apoi că perioada aceasta va trece. Dar perioada trecea și eu mă simțeam din ce în ce mai golit.

Ziua în care am realizat că ceva nu este în regulă, mi-o amintesc foarte bine, era o dimineață aparent banală si mă pregăteam pentru o ședinta la serviciu care nu era prima și nici măcar cea mai importantă.

Studiasem prezentare, eram pregătit și totuși în timp ce mă îmbrăcam am simțit că ceva nu este în regulă și ca mi se strângea stomacul, inima bătea mai repede, respiram superficial.

Am încercat să ignor senzațiile și să continui dar în capul meu se derula același dialog:
"Dacă mă blochez?"
"Dacă spun ceva greșit?"
"Dacă observă ceilalți că nu sunt atât de competent pe cât cred?"
"Dacă mă fac de râs?"

În exterior păream perfect funcțional dar în interior eram în alertă maximă.

Atunci am numit-o anxietate, responsabilitate, profesionalism, perfecționism dar astăzi știu că era mult mai mult de atât.

Când valoarea personală începe să depindă de rezultate

Privind în urmă, observ un tipar ori de câte ori obțineam ceva important, mă simțeam bine doar ca nu pentru mult timp, poate câteva ore, o zi maxim, apoi apărea următorul obiectiv, următoarea provocare, următorul lucru pe care trebuia să-l demonstrez.

Era ca și cum nu aveam voie să mă opresc, nu aveam voie să mă bucur, nu aveam voie să fiu suficient.

Îmi amintesc că într-o seară, după ce finalizasem un proiect la care muncisem săptămâni întregi, am stat pe canapea și am așteptat să simt satisfacție, doar că nu a venit.
În schimb, mintea mea începuse deja să caute următoarea problemă.
"Bine, asta s-a terminat. Dar ce urmează?"
"Sigur ai omis ceva."
"Poate putea ieși mai bine."
"Nu te relaxa prea mult."

A fost unul dintre primele momente în care m-am întrebat: dacă nu mă pot bucura nici când îmi ating obiectivele, atunci ce urmăresc de fapt? Întrebarea pe care evitam să mi-o pun.

Povestea nespusă

Mult timp am crezut că îmi este frică de eșec, mai târziu am înțeles că îmi era frică de altceva imi era frică de ceea ce credeam că spune eșecul despre mine pentru că în mintea mea nu exista diferență între:
"Am greșit."
și
"Sunt o greșeală."
Nu exista diferență între:
"Nu mi-a ieșit."
și
"Nu sunt suficient de bun"
Nu exista diferență între:
"Am avut o zi slabă."
și
"Nu valorez mare lucru."
Când am realizat asta, a fost inconfortabil pentru că am început să văd cât de mult depindea imaginea mea despre mine de validarea externă, de rezultate, de aprecierea celorlalți, de performanță.

Atacul de panică de care m-am trezit

Într-o perioadă foarte aglomerată am început să dorm prost, mă trezeam deja obosit, verificam telefonul imediat după ce deschideam ochii, mă gândeam constant la ce aveam de făcut, la ce nu făcusem, la ce aș fi putut face mai bine.

Într-o după-amiază, în timp ce lucram, am simțit brusc că nu mai pot respira normal, inima bătea foarte tare, mâinile îmi tremurau, aveam amețeli. Pentru câteva minute am fost convins că se întâmplă ceva grav.

După ce episodul a trecut, am rămas cu o teamă și mai mare. Nu înțelegeam ce se întâmplă. Cum era posibil să mă simt așa când, teoretic, totul mergea bine? Aveam job, aveam responsabilități, aveam rezultate, aveam exact lucrurile pe care credeam că trebuie să le am pentru a mă simți bine. Și totuși nu eram bine.

Lucrurile pe care nu le vede nimeni

Există o categorie dintre noi care suferă în liniște, sunt cei care continuă să funcționeze, se prezintă la muncă, își susțin examenele, își plătesc facturile, își respectă obligațiile, zâmbesc, glumesc, par în regulă dar în interior duc o luptă continuă cu ei înșiși.

Eu eram unul dintre ei, nimeni nu vedea cât de mult mă criticam, nimeni nu vedea cât de vinovat mă simțeam, nimeni nu vedea cât de des mă comparăm cu ceilalți, nimeni nu vedea că succesul devenise o condiție pentru a mă simți valoros.

Discuția care a schimbat ceva

La un moment dat am ajuns să vorbesc cu un psiholog. Mă așteptam să primesc explicații complicate, in schimb, mi-a pus o întrebare simplă:
"Dacă un prieten apropiat ar trece prin exact ceea ce trăiești tu acum, i-ai vorbi în același mod în care îți vorbești ție?"
Răspunsul a fost imediat.

Nu. Niciodată.

Nu i-aș spune că este insuficient. Nu i-aș spune că valoarea lui depinde de rezultate. Nu i-aș spune că trebuie să demonstreze permanent că merită să existe.

Și atunci a urmat o altă întrebare:
"De ce regulile sunt diferite pentru tine?"

Nu am avut răspuns.

Ce am început să înțeleg

Am început să înțeleg că anxietatea mea nu era doar despre muncă, nici despre școală, nici despre performanță, era despre relația pe care o aveam cu mine, despre standardele imposibile pe care mi le impuneam, despre convingerea că trebuie să merit odihna, că trebuie să merit aprecierea, că trebuie să merit acceptarea.

Am început să observ cât de des îmi condiționam valoarea personală.
"O să fiu mulțumit de mine când…"
"O să mă liniștesc când…"
"O să mă simt suficient când…"
Problema este că acel "când" se muta mereu mai departe.

Cum sa cauți ajutor

Pentru mulți dintre noi, primul pas nu este schimbarea vieții. Primul pas este înțelegerea.

Un psiholog poate ajuta la identificarea simptomelor de anxietate, depresie sau burnout, poate evalua impactul stresului asupra funcționării zilnice și poate contribui la clarificarea mecanismelor care întrețin starea de suferință.

Uneori oamenii ajung convinși că problema este lipsa lor de valoare, ceea ce descoperă este că problema este, de fapt, modul în care au ajuns să își definească valoarea.

Astăzi nu pot spune că nu mă mai afectează deloc.

Mai există zile în care mă surprind căutând validare, mai există momente în care mă critic mai mult decât ar trebui, mai există situații în care mă tem că nu sunt suficient.

Diferența este că acum observ aceste lucruri si nu le mai confund cu realitatea pentru că am înțeles ceva ce mi-a luat ani să accept: valoarea mea ca persoană nu crește atunci când am succes și nu scade atunci când greșesc.

Performanța poate spune ceva despre un rezultat, poate spune ceva despre o etapă, poate spune ceva despre un context dar nu poate spune cât valorează un om.

Iar în momentul în care am început să cred asta, chiar și puțin, anxietatea a încetat să mai conducă fiecare decizie pe care o luam.

Evaluează-ți starea, găsește claritatea emotională. Aici gǎsești un scurt test ghidat de protocoale clinice!