“Când depresia nu se vede”

Nu știu exact când a început. Poate într-o dimineață în care m-am trezit fără chef de nimic. Poate într-o seară în care am simțit că lumea din jur merge mai departe, iar eu rămân pe loc. Sau poate a fost un proces lent, în care, pas cu pas, am pierdut din bucurie, din sens, din mine.

Depresia nu m-a anunțat. Nu a venit cu lacrimi evidente sau cu o tristețe clară. A venit cu tăcere. Cu o greutate în piept pe care nu știam cum s-o descriu. Cu dimineți în care doar gândul că trebuie să mă ridic din pat era prea mult. Cu seri în care simțeam că aș vrea să dorm, dar nu pentru odihnă – ci pentru o pauză de la tot.

Ce nu se vede din afară sunt eforturile mici – să răspunzi la un mesaj, să zâmbești la o glumă, să te prefaci că ești bine.
Și, de multe ori, e mai simplu să spui "sunt doar obosit(ă)" decât să explici ce simți cu adevărat.

Ca psiholog clinician, am învățat că depresia nu are un singur chip. Uneori e un profesionist care livrează rezultate impecabile, dar se prăbușește în tăcere acasă. Alteori e o mamă care zâmbește în fața copiilor, dar nu mai simte nimic în interior.

Și am învățat că ajutorul nu vine doar când "nu mai poți", ci și atunci când vrei să te regăsești.
Dacă te regăsești în aceste rânduri, vreau să știi că există speranță. Că se poate vindeca. Că vocea ta poate fi auzită chiar și atunci când nu o mai poți folosi.

Hai să vorbim. Primul pas e uneori doar un mesaj!